Dreptul de a visa

Facebook… sursa de eterne noutati, de multe ori lipsite de vreo importanta. Si totusi, este un loc unde cateodata apar si lucruri extraordinare. Extraordinar este sa-ti regasesti colegii si prietenii din copilarie. Oameni cu care nu ai mai vorbit de 10-15 ani. Oameni pe care 8 ani sau 4 ani i-ai vazut aproape zi de zi, si care, in marea lor majoritate, au disparut brusc. Iar acum ii gasesti schimbati. Cateodata ti-e si greu sa-i recunosti in fotografii.

Legaturile vechi de ani se refac acum, insa nu este usor. Este ca si cum ai porni de la zero. Incepi sa redescoperi idei, convingeri, pasiuni. Incepi sa privesti lucrurile cu alti ochi. Discutiile sunt mai serioase acum. Experienta de viata isi spune cuvantul.

In scoala generala am avut colegi 3 Andrei. Unul dintre ei este sef de santier. Altul are o companie de instalatii industriale. Iar pe cel de-al treilea, abia acum incep sa il descopar. Multumita facebook-ului si a filmuletului pe care mi l-a trimis. O metafora extraordinara a existentei noastre de zi cu zi.

Vadu

Dupa un drum lung, prin sate uitate de lume, am ajuns in sfarsit la Vadu – plaja aceea pierduta undeva la nord de Navodari, unde GPS-ul este inutil iar nisipul alb, din scoici veritabile, este omniprezent. Iti intra in masina, iti intra in buzunare, dar in primul rand, iti ramane in suflet. Un loc pe care vei vrea mereu sa il revezi, suficient de innacesibil incat sa numesti calatoria – o aventura.

Back online

OK, stiu. N-am mai scris demult, lucru de care imi pare rau. Voi incerca sa remediez acest lucru.

Intre timp, multumesc tuturor celor care m-au certat ca nu am mai pus nimic, celor care au cautat fotografii noi pe site si care au sfarsit prin a ma certa si ei, celor care ma trezesc in fiecare dimineata la ora 8 fara zece fix (stau langa o scoala cu o sonerie incredibil de tunata cu decibeli),  prietenilor care ma suna sa ma intrebe daca mai traiesc (da dragilor, inca sunt).

A venit vara! Noi fotografii in curand!

Minunile Tehnologiei

Sunt intr-un bar, cu un pahar de bere in fata, astept niste prieteni sa vina sa discutam un scenariu, intre timp ma informez pentru un film cu Sergiu Nicolaescu, iar toate astea se intampla in timp ce discut cu prieteni pe Yahoo Messenger. Multumesc pentru ajutor: Vodafone, Orange, Huawei, Carlsberg, Sony Ericsson, Ericsson Telecom Romania, WordPress, HP, Microsoft, Celtx, Mozilla, Yahoo, si nu in ultimul rand, Kenvelo, altfel n-as fi putut iesi din casa. Minunile secolului XXI.

Gara de Nord

In sfarsit, ma apropii de gara la care m-am gandit toata saptamana. Trec cu inima stransa de functionara care imi ia banii – 5000 de lei vechi – si care nici nu se oboseste sa-mi intinda o chitanta daca nu cer in mod explicit acest lucru. Odata scapat de filtrul de la intrare, ma opresc putin nedumerit de imensitatea constructiei. Nu este prima data cand sunt aici, insa abia acum o privesc cu acea curiozitate a reporterului in cautare de senzational. Paradoxul este ca nici macar nu stiu exact ce sa caut…

O iau incet spre zona peronului, traversand acel culoar lung pe care am mers de atatea ori pana acum. Si totusi, parca ar fi prima oara. Vad in dreapta un panou albastru pe care este scris SALA DE ASTEPTARE. Curios, arunc o privire prin usa deschisa. Cativa oameni in varsta, obositi, stau pe scaune incomode, privind in gol. Oare de cata vreme asteapta ? Gandurile imi aluneca incet catre ideea ca viata inseamna asteptare. Iar in Gara de Nord acest lucru reiese cel mai bine. Privelistea a doi tineri indragostiti care isi iau la revedere are rolul unui dus rece si astfel redevin atent si imi continui drumul.

Las in dreapta McDonalds, ticsit si la aceasta ora, asa cum probabil este mereu. Majoritatea clientilor sunt tineri care poate asteapta – si iar apare ideea de asteptare – un tren care sa-i duca pe la casele lor. Totusi, este vineri seara. Urmeaza sfarsitul de saptamana, singurul contact pe care unii il mai au cu familiile lor.

Intru pe unul dintre peroane, unde un tren isi asteapta calatorii. Ma uit la ceas si vad ca mai sunt vreo 10 minute pana la ora plecarii, asa ca o iau agale pe peron. Destul de putina lume, fata de tumultul din gara. Probabil ca majoritatea s-au urcat deja. Ici colo mai sunt oameni care stau pe bancile dintre peroane. De ce stau ? Nu par interesati de tren, nu par a fi calatori ai acestui tren. Cineva – o femeie mai in varsta, de la tara – ia o cina cu iz de picnic. Mananca repede, aruncand priviri furise in jur, de parca ar fi un catel care isi apara osul. Imi arunca o privire grabita cand trec pe langa ea si imi imaginez cam cum arat eu in ochii oamenilor, plimbandu-ma aparent fara rost de-a lungul peronului, avand si castile pe urechi. Dar nu asta ma intereseaza acum. In spatele meu a aparut un carucior de bagaje din fata caruia ma dau repede la o parte. Claxonul a fost din fericire suficient de puternic pentru a-l auzi. In spatele carutului alearga doi tineri, un baiat si o fata, care isi cauta probabil vagonul. Au multe bagaje cu ei, probabil ca nu fac parte din masa obisnuita a calatorilor de week-end. Ici colo mai sunt prieteni care-si vorbesc prin geamurile vagoanelor. Si ei asteapta, dar fiecare asteapta altceva.

In sfarsit, ajung si la locomotiva. Mecanicul vorbeste cu functionarul care agita nerabdator in mana semnalul verde. Curios, imi scot castile si sunetul garii ma invadeaza pentru prima oara. Cei doi par sa se cunoasca de mult, avand un limbaj destul de colorat. Dupa calculele mele, trenul ar cam trebui sa plece. Ma intorc cu spatele la ei si admir peisajul de otel si cabluri, increngatura de linii care se intretaie la iesirea trenului din gara. Ma gandesc ca o armata de oameni asteapta acum sa dirijeze acest tren care va pleca. In spatele meu aud un fluier. Pe cand ma intorc, mecanicul de locomotiva tranteste
usa mamutului de la Electroputere. Fara sa mai astepte, functionarul o ia repede spre gara. Profit de moment sa ma uit cum trenul incepe sa ruleze incet, fiecare vagon trecand pe langa mine. In compartimente, alti oameni care asteapta, uniti in asteptarea lor.Ultimul vagon ma depaseste si raman singur, cu luminile rosii ale trenului pierzandu-se in noapte. Imi dau seama ca nu mai are sens sa mai stau si ma intorc cu fata spre gara. De aici de unde sunt vad multe peroane. Majoritatea au luminile aprinse si  par a fi niste piste de aeroport cu luminile de aterizare sau decolare aprinse. Fiecare peron se diferentiaza clar, unele mai drepte, iar altele usor curbate spre capat. In intunericul serii lumina lor pare calda, primitoare. Acolo exista civilizatie, exista oameni. Ma grabesc si eu spre lumina, si in drumul meu gasesc cam aceleasi personaje ca la venire. Femeia a terminat de mancat si acum se scutura de firimituri. Sta mai dreapta, nu mai este aplecata peste mancare, si in aceasta postura pare mai sigura pe ea. Cam aceeasi oameni stau pe scaune si constat cu surprindere ca unii nici nu au bagaje, cel mult o geanta mica de mana. Navetisti oare ?

Intr-un tarziu ajung la civilizatie. Primul semn al civilizatiei este o… cersetoare care se apropie de mine intr-un mod destul de discret. Ma uit la ea si o vad imbracata relativ decent. O vad ca imi spune ceva dar nu-mi dau seama ce, asa ca imi scot o casca si atunci rosteste cerinta magica: “ceva bani pentru o femeie batrana, maica ?”…

Ma uit in jur si parca nimic nu s-ar fi schimbat. Aceeasi aglomeratie la McDonalds, aceleasi grupuri de oameni stand si asteptand. Acum realizez inca ceva. In ciuda multimii de oameni, fiecare dintre ei este singur, fie ca este vorba despre grupuri sau nu. Fiecare este o rotita a unui mecanism care n-a fost sortit niciodata sa functioneze ca un tot. Exista multa varietate, de la oameni simpli de la tara, pana la studentul retras si rromul cu mustata si palarie. Vocile lor se aduna, dar nu se amesteca. O multime de oameni fortati sa traiasca impreuna pentru o perioada mai scurta sau mai lunga din viata lor. Si sa astepte.

Pentru noi toti, gara este acel loc – de obicei urat – de unde luam trenul catre vacanta. Sau unde ne intoarcem fara placere, dupa acea vacanta. Este o optiune. Pentru altii este o necesitate. Sau un loc de munca. Sau o placere, o afacere, un loc de relaxare. Un loc detestat, niciodata iubit. Un spatiu in care ne pierdem identitatea si existam doar prin asteptare.